Istoria localității Baia

Localitatea Baia este una dintre cele mai vechi localități din Moldova medievală. Manuscrise străvechi menționează Baia pe la anul 1300 ca așezare orășenească. În documentele scrise în limba latină, așezarea apare cu denumirea de Civitas Moldaviensis.

Un document străin din 1339 menționează Baia ca fiind „cel mai mare oraș de la est de Carpați”.

Localitatea era un târg important, locuit de negustori și meșteșugari de origini etnice diferite (români, sași, unguri, armeni). Baia a devenit cea dintâi capitală a statului feudal Moldova, confirmat prin actele cancelariei lui Ludovic de Anjou.

Pe la jumătatea secolului al XIV-lea, Baia a căzut pradă unui incendiu devastator, lucru dovedit de săpăturile din zona centrală a aşezării, acestea surprinzând urme de cenuşă pe bucaţi de lemn, dar şi datarea cu o moneda de la împăratul romano-german Carol I (1346-1378) şi cu monede de la Ludovic I de Anjou (1342-1382), din seria 1346-1351. Se pare că acest incendiu a determinat o anumită restructurare a asezării. Nu este exclus ca populaţia autohtonă să se fi grupat în zona necercetată încă, în care mai târziu Petru Rareş a ridicat biserica, posibil pe locul uneia mai vechi.

În anul 1359 Târgul Moldovei a dat numele său întregului teritoriu al țării care s-a eliberat de sub dependența maghiară și a devenit stat feudal de sine stătător, sub Bogdan I Voievod (1359-1365).

Sigiliul târgului a purtat inscripția latină: „Sigiliul orașului Moldavia, capitala Țării Moldovenești“. Sub urmașii acestuia, în timpul lui Lațcu Vodă (1365-1373), capitala s-a mutat la Siret, iar în anul 1388, sub domnia lui Petru Mușat (1375-1391), a fost fixată în orașul Suceava.

Săpăturile mai surprind un altul la sfarşitul secolului al XIV-lea, apoi unul de mici proporţii în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun, altul în timpul domniei lui Iliaş, niciunul nefiind menţionat în documente. Detalii au fost surprinse însa la incendiile din 1467, din timpul bataliei cu Regele Matei Corvin, şi 1476, când trupele invadatoare ale lui Mehmed al II-lea au incendiat oraşul, ultimul incendiu având drept consecinţă noi restructurări pe planul asezării.

Lupta de la Baia din 14-15 decembrie 1467 între oștile moldovenești conduse de domnitorul Ștefan cel Mare și cele ungurești ale regelui Matia Corvin au dus la distrugerea orașului.

Deoarece Baia era un oraș important al Moldovei, aici au fost construite mai multe lăcașuri de cult printre care două biserici ortodoxe: una ctitorită de către Ștefan cel Mare (Biserica Albă) și alta ctitorită de Petru Rareș (Biserica Adormirea Maicii Domnului), precum și o catedrală catolică construită de Alexandru cel Bun (Catedrala Catolică din Baia, ale cărei ruine se mai văd și astăzi).

Cu toate că ulterior oraşul a încetat să mai fie capitală a statului moldovenesc, Baia a continuat să existe ca centru de comerţ şi meşteşug însemnat în zonă. Alexandru Lăpuşneanu, printr-un privilegiu acordat în anul 1561, fixa aici patru iarmaroace pe an, în alternanţă cu alte trei care se organizau la Bistriţa. Aceste târguri periodice erau fixate pe datele: 13 martie, 29 iunie, 8 septembrie şi 14 octombrie.

Cu timpul, pe măsura dezvoltării altor orașe, Baia a început să decadă.

Dacă în 1599 un călător apusean scria că în Baia erau 3.000 case (adică circa 15.000 locuitori), peste aproape un secol (în 1691) un alt călător străin scria că „orașul Baia sunt cu totul deșert”.

Din secolul al XVII-lea oraşul începe să decadă. 

La toate aceste cauze s-au adăugat şi unele evenimente politice, cum ar fi asediul Vienei din 1683, care a determinat o nesiguranţă şi o grăbire a părăsirii oraşului de către negustori şi meşteşugari, care s-au refugiat fie în Polonia, fie în Transilvania. Totuşi, în 1741 asezarea mai purta încă titulatura de oraş, anumite documente menţionând „târgoveţii de la Baia” sau „hotarul Târgului Baia”.

La 1768, într-un document, se pomeneşte pentru întâia oară despre ruralizarea asezării, notându-se despre „satul Baia, ce s-a numit mai înainte târg”. Mai târziu, condiţia sa a fost agravată de apariţia pe dealul de la nord de sat a noului târg Fălticeni, întemeiat prin hrisov domnesc la 1780, devenit târg de graniţă după ce Imperiul Austro-ungar a anexat nordul Moldovei. De fapt, chiar aici la Baia, în 1776, s-au întalnit comisarii turci şi reprezentanţii austriecilor pentru a stabili teritoriul ce urma să fie anexat de Imperiul Habsburgic.

Deşi trecută câţiva ani pe harta teritoriului anexat, Baia a scăpat. În următorii ani populaţia satului scade numeric, activitătile economice sunt din ce în ce mai limitate, asezarea decăzând şi mai mult, mai ales din cauza unei revărsări a apelor Moldovei care a produs pagube mari.

Vechile cladiri au fost dărâmate, fortăreaţa oraşului căzuse de mult timp în ruină, nici locul curţilor domneşti din secolul XVI, nici piaţa centrală şi străzile principale cu construcţiile din perioada de înflorire nu se mai ştie pe unde au mai fost. Catolicii care mai rămăseseră la Baia, se regrupează la Fălticeni, Schematismul Misiunii 1850 semnalând aici 25 de credincioşi catolici, pentru ca cel din 1867 să nu mai menţioneze nici unul.

În ianuarie 1871, satul Baia forma singur comuna cu 2665 de locuitori.

După răpirea nordului Moldovei de către habsburgi, vechile teritorii ale Baii au fost preluate şi împărţite între familiile marilor proprietari, Sturdza şi Cantacuzino. Astăzi se mai poate vedea în centrul satului pe locul unui fost parc natural, din păcate defrişat fără milă de „ambiţiile” post-decembriste, fostul conac al familiei Cantacuzino-Paşcanu, într-o stare destul de avansată de degradare.

După o lungă perioadă de decădere economică şi chiar morală a populaţiei de aici, în 1904 apare pe aceste meleaguri cel care avea să fie „eroul civilizator” al satului, marele învăţător Nicolae Stoleru. Se născuse într-o familie nevoiaşă din Călineşti, judeţul Botoşani. La sosirea lui aici i-a gasit pe săteni într-o stare jalnică, de mizerie. Din cele 750 de gospodării, cât mai avea satul la acea vreme, doar jumătate din acestea posedau loturi de pământ individuale.

O mare parte din ţărani trebuia să lucreze la boier, în condiţii care nu de multe ori nu erau echitabile. O mare parte din populaţie era analfabetă, şcoala era veche, dar existau în schimb multe cârciumi şi o velniţă pentru rachiu. Stoleru a hotărât să îşi pună întreaga capacitate de muncă în slujba ţăranilor de aici, pentru emanciparea lor spirituală.

Astfel, pune bazele unei cooperative săteşti şi determină închiderea cârciumilor particulare, înfiinţează Banca Populară „Ştefan cel Mare”, încercând în acest mod să stăvilească avântul pe care îl luaseră cămătarii, deschide o brutărie şi o cofetărie, întemeiază societatea de cumpătare „Unirea”, Casa de Sfat şi citire împreună cu un grup mic de învăţători cu viziuni asemănătoare, scoate publicaţia „Vestitorul Satelor” şi continuă propaganda împotriva alcoolismului, superstiţiilor şi ignoranţei.